Twisted

 

Ce să mai crezi? Ce este bun? Ce este rău? Pentru tine? Cum să știi atunci când nici tu nu știi cine ești de fapt. Nu știi. Ce e bun. Ce e rău. Dar dacă de fapt nimic nu e bun și nimic nu e rău și totul e doar o simplă și irelevantă fremătare, fie ea bună sau rea, ceva relativ, ceva ce nu se poate defini și încadra în acești parametrii de bine și rău, ceva care e făcut doar să treacă și să se schimbe. 

Și atât. 

Fremătări simple, nu bune sau rele, care însumează la final ființa ta. Care nici aia nu știi dacă e bună sau rea. Pentru că ești o însumare de ceva nedefinit. Rezultatul e ceva inexplicabil.

Oare asta ești tu? 

Și atunci de unde pretenția ca eu să te înțeleg? 

Să nu exagerăm, spunând alții.

Ce este perfectul, echilibrul, atunci când binele și răul sunt niște iluzii?

Tot o iluzie. Perfectul este însumarea binelui.

O iluzie.

Perfectul poate însemna doar atunci când nu îți mai cântărești însumarea, când nu mai încerci să o definești. 

Ci pur și simplu să o iubești.